Acolo unde bătrânul Danubiu face un larg cot, undeva între satele Dunărea și Topalu, geții au ridicat în urmă cu mai bine de două milenii o cetate pe care au numit-o Capidava. Mândra așezare veghea unul dintre cele mai importante vaduri de trecere ale fluviului, aspect ce i-a conferit o importanță strategică deosebită, și care, practic, i-a marcat existența sa milenară. În locul vechii dave a băștinașilor (sau poate în imediata apropiere) romanii au construit un castru puternic, ale cărui ziduri semețe pot fi admirate și astăzi.
A fost un oraș care a fost ridicat în vremea împăratului Traian (98-117), cel care a organizat limesul dunărean, și care a fortificat și construit majoritatea cetăților de pe această linie de graniță, de unde se putea ține ușor, sub observație, malul Daciei lui Decebal. Fortificație militară impozantă și în același timp un oraș – port cu o bogată și înfloritoare activitate economică, Capidava a dăinuit neîntrerupt aproape jumătate de mileniu, până în veacul al VI-lea, când în urma distrugerilor provocate de migratori cutriguri (559) a fost în cele din urmă abandonată.
În veacul al X-lea, povestea Capidavei a fost reluată, grație controlului exercitat de Imperiul Bizantin, dar renașterea sa a fost de scurtă durată, aproximativ 50 de ani, ea fiind abandonată după o distrugere violentă a pecenegilor, în anul 1036. De la Traian și Hadrian (sec I-II) la Dioclețian și Constantin cel Mare (sfârșit de sec III și prima jumătate a sec.IV) și până la Iustinian (527-565), Cetatea de la Cotitură a fost pentru romani și romano-bizantini un punct strategie extrem de important, nu doar grație vadului de trecere a fluviului, ci și datorită poziției sale geografice deosebite, Capidava fiind practic un bastion natural, a cărui cucerire era incredibil de dificilă.
Nu în ultimul rând, cetatea se afla la răspântia unui nod al drumurilor din Scytia Minor (Moesia Inferior), pe aici trecând drumul imperial ce venea tocmai din Nordul Italiei, drumul care făcea legătura cu cetățile Pontului (Tomis) sau cel ce străbătea mijlocul și nordul provinciei romane. Capidava poate însă nu ar fi existat, dacă nu era acest vad de trecere al bătrânului Danubius. Un lucru curios, chiar și în prezent, vara, în vremuri de mare secetă, când scad mult apele fluviului, „în dreptul crestei pantei dinspre Topalu” se pot vedea stânci ce răsar ca niște colți, gata să sfâșie lemnul bărcilor ce au îndrăznit să iasă pe valurile sale. Potrivit arheologilor ce au efectuat cercetări în acest loc, decenii de-a rândul, în astfel de momente, „piepturile de stânci se întind până la jumătatea lărgimii fluviului iar navigația se face cu multă greutate, neputând trece pe aici decât câte un singur vas”. O legendă locală, prezentă pe ambele maluri ale fluviului, spune că acele stânci nu ar fi simple roci de pe fundul apei, ci părți ale unui antic „Pod de Piatră””, care ar fi existat aici pe vremea romanilor.
Topograful de excepție, arheologul Pamfil Polonic (mâna dreaptă a marelui Tocilescu) scria la rândul său de existența în antichitate a unui pod peste Dunăre, la Capidava, într-un loc în care se putea construi fără probleme. Drumurile care duceau la acest posibil pod (pe ambele maluri) sunt o certitudine, astfel că teoria nu pare deloc o simplă invenție. Specialiștii sec XX și XXI nu au putut însă confirma o astfel de realizare inginerească, dar tradiția locală a Podului de Piatră, ce lega cele două maluri, se încăpățânează să supraviețuiască, transmisă de sute de generații, începând cu geții și romanii care au trăit aici, la Capidava, acum aproape 2000 de ani, pe vremea lui Traian…
Sursa text Poveștile Mării Negre
